București, tare drag nu-mi mai ești

Sunt născută și crescută în București. 26 de ani și 8 luni jumate trăiți în capitala acestei țări, numită de unii „The Carpathian Garden”, iar de alții Românica. Aici se află întreg universul meu.

Prima dată am pus piciorul pe pământ străin în septembrie 2015, înainte de ziua mea, când, împreună cu un grup mărișor de oameni, am fost într-o vacanță de 7 zile pe frumoasa insulă Tenerife. Exact, cea din cântec, știm toți despre ce cântec vorbesc Am fost fascinată de tot ce vedeam, nici nu mai contau banii pe care îi cheltuiam. Deși, mamă, dacă citești acest articol, să știi că n-am fost nici atunci și nu sunt nici acum o persoană cheltuitoare, care să arunce cu bancnote în stânga și-n dreapta. Dar tu știi deja asta și cred că mă placi așa cum sunt. Tenerife este o insulă foarte simpatică, cu plantații de bananieri pe toate drumurile, cu supă de pește și români prin majoritatea restaurantelor.

În iunie 2017, viața a făcut în așa fel încât să ajung într-un loc total opus față de prima destinație. În frumoasa și friguroasa Copenhaga, locul de baștină al lui Hans Christian Andersen, cel cu „Mica sirenă”. E posibil să fi prins cea mai călduroasă perioadă din an, cu o maximă de 22 de grade. Și când zic călduroasă, mă refer la faptul că purtam doar o geacă de piele peste tricou. Un loc plin de clădiri colorate și oameni relaxați, care nu te judecă pentru felul în care arăți, iar fiecare își vede de treaba lui. Danezii (și ei, dar și ele) sunt superbi, blonzi și, culmea, mai bronzați decât mine, care arăt precum o telemea proaspăt scoasă din zer.

Ajungem și la cea mai recentă plecare din țară, care s-a întâmplat în decembrie 2017, când aceste piciorușe de București au ajuns în Anglia, mai exact în ploioasa Londra (nu este deloc un mit, plouă în fiecare zi) și în micuțul Nottingham, de care m-am super îndrăgostit. Aglomerație și haos în Londra, liniște și simplitate în Nottingham.

Și-apoi, după câteva zile de relaxare petrecute pe meleaguri străine, ajungem înapoi în țară. Te lovesc imediat aceleași românisme de care încercăm să fugim și despre care se fac nenumărate glume: aplauze la aterizare și ridicat de pe scaune înainte ca avionul să fi oprit. Mă mir că nu ne ridicăm în timp ce avionul este în aer, să fim primii lângă ușă. 

Orice fel de plecare ar trebui să-ți deschidă nu numai ochii, ci și mintea, ceea ce, Slavă Domnului, se și întâmplă în multe cazuri. Este adevărat că în 2-3 zile nu ai ocazia să vezi și părțile mai nasoale ale unui loc și, la o primă vedere, pare că e numai lapte și miere la ei. Dar dacă iei Bucureștiul și îl compari cu o altă capitală europeană, o să vezi cum, pe lista de lucruri pozitive, micuțul nostru Paris iese în pierdere.

Până acum câteva zile credeam că Bucureștiul este un oraș minunat, cel mai frumos. Ce naivă am fost! Asta se întâmpla înainte ca cineva să încerce să-mi fure din rucsac într-o mașină de RATB, când încă era lumină afară. N-a reușit decât să-mi deschidă buzunarul de la spate al rucsacului și să-mi umble în el, dând de un morman de șervețele umede de la Dristor și KFC, dar și de multe cartele de metrou cu 0 călătorii. Însă, evenimentul cu pricina m-a umplut de un sentiment de scârbă. De-atunci văd orașul altfel, mi se pare oribil și urât. În fiecare zi, e din ce în ce mai rău. Dacă un străin ar vrea să îl viziteze, nu ar avea ce să vadă. Unde să-l trimiți, în Centru Vechi? La Universitate, unde stau oameni ai străzii pe treptele de la TNB? În Cotroceni, unde dai de rahat de om pe trotuar? Mai util ar fi să îl trimiți înapoi în țara lui, o să-i faci un mare bine și poate chiar o să-ți mulțumească.

Hai să nu ne mai lăudăm că avem un oraș frumos. Sau o țară frumoasă. Aveam, da. Dar a murit, Bucureștiul de acum nu mai e orașul meu, unde m-am născut și unde îmi plăcea să mă întorc după fiecare evadare din oraș. Există niște, să le zicem, oameni care îmi strică Bucureștiul și mă doare că nu pot să fac nimic să-l ajut. Nu mai ies la proteste, pentru că și-au pierdut de mult sensul, cel puțin în ceea ce mă privește, și e strict alegerea mea. Nu mă înscriu în organizații sau partide politice care „luptă” pentru București, fiindcă nu ai nicio șansă în fața mai marilor care ne conduc.

Așa că stau și privesc cum îmi dispare locul pe care îl numesc „casă” și pe care e foarte posibil, ca în 2-3 ani, să îl părăsesc cu o oarecare durere în suflet. It’s not me, Bucharest, it’s you.

(sursă foto: mornet.lmn.pub)

Pe aceeași temă:

2 comentarii

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.