Cea mai frumoasă relație

Nu-mi mai aduc aminte când și cum ne-am întâlnit, dacă ne-a făcut cunoștință vreun prieten, coleg sau poate chiar vreo rudă, dar cred că a fost dragoste la prima vedere. De fapt, sigur a fost ceva special între noi, având în vedere că încă suntem împreună după atâta amar de ani.

A fost lângă mine când eram în liceu și credeam că sunt o adolescentă rebelă a cărei singură problemă era că nu-i stătea bine bretonul. A fost lângă mine când mai aveam puțin și făceam o criză într-o cabină de probă pentru că nu-mi găseam o pereche de blugi mai de Doamne-ajută. Revin imediat, mă sună de la Urzica, își vor replica din ’56 înapoi.

Părinții mei au aflat de această relație și nu prea au avut ce să-mi reproșeze. Mi-au spus că pe vremea lor era altfel, că lucrurile s-au schimbat și că nu mai e ca atunci când erau ei tineri. Chiar dacă ar fi avut ceva de zis, tot aș fi mers mai departe.

Recunosc, nu mai e ca-n prima zi. Dar prin ce momente am trecut! M-a suportat când nu-mi ieșeau integralele și când am avut oreion, când am condus prima dată o mașină și când m-a prins ploaia fără umbrelă, când învățam pentru sesiune și când trimiteam CV-uri în prostie, când plângeam după vreun film în care moare DiCaprio sau după vreun băiat care nu e DiCaprio.

Și iată-ne în prezent, luna martie a anului 2018. Este lângă mine în timp ce scriu acest articol, mă liniștește și, totodată, mă inspiră. Uneori mă teleportează în altă lume și îmi dă emoții, alteori mă face să vărs lacrimi de fericire sau de tristețe. Și n-aș schimba absolut nimic la ea, MUZICA.

Citește mai departe

Am avut o revelație

Ce-ar fi dacă, la metrou, lumea ar sta pe partea dreaptă a scărilor rulante? Of, și n-ar mai trebui să-ți fie jenă să strigi în gura mare „PARDON, VREAU SĂ TREC!”. Și oamenii te-ar lăsa să ieși din metrou și nu te-ar mai înjura dacă îți ia mai mult de o nanosecundă să faci lucrul ăsta.

Ce-ar fi dacă, atunci când vezi un țigan (este termenul corect, nu mi-am propus să arunc cu jigniri), n-ai mai duce din reflex mâna la buzunar și nu ți-ai mai verifica geanta sau rucsacul imediat după ce a trecut pe lângă tine? Poate n-ai mai crede despre țigani că sunt niște ninja care pot să-ți fure lucrurile de valoare cu puterea minții.

Ce-ar fi dacă, când ești într-un restaurant și chelnerul este prea amabil cu tine, n-ai mai crede că e fals și că vrea să te fraierească la nota de plată? Și, la final, n-ai mai începe să calculezi, să vezi dacă totalul este cel corect.

Ce-ar fi dacă, pe stradă, muncitorii n-ar mai striga după fete tinere și frumoase (DA, DESPRE MINE ZIC AICI)? Și n-ai mai auzi, când treci pe lângă o clădire în construcție, câte un „domnișoara e singurică?”. Și ai putea să mergi fix pe partea de stradă unde este un grup mai mare de muncitori fără să-ți dai volumul în căști la maximum, cât să-ți bubuie urechile și creierul.

Ce-ar fi dacă…

„Alina, trezește-te, iar visezi cu ochii deschiși.”

Citește mai departe

Nu e greu să fii maimuță

Dan este o maimuțică. Se trezește la 6:30 de luni până vineri, își pune masca de om și se îndreaptă spre job. Seara, ajunge epuizat acasă, își dă jos masca, se schimbă de hainele umane și se răsfață în fața televizorului cu un coș plin de banane.

Dan a terminat facultatea în București și acum lucrează într-o corporație. În fiecare dimineață, se dă jos din copac și se îndreaptă spre trenulețul care îl duce la muncă. Își salută colegii cu un simplu „Uh, uh, ah, ah!” și se grăbește spre biroul său, cu paharul de cafea în mână.

Orele trec și este vremea prânzului. Dan își ridică capul din Excel și se uită după colegii lui, poate va veni de la altcineva chemarea la masă.

„Ce mâncăm azi?”, se aude din birou. Dan se bucură, la fel și stomacul lui.

Ziua se apropie de final. Dan se uită la ceas, este 18:30 și a rămas ultimul care încă n-a plecat spre casă. „Hai că mai lucrez și mâine, n-or intra zilele în sac.” Acestea fiind zise, își împachetează lucrurile, își pune geaca și face pași înceți spre ieșire.

Ajunge acasă. Își scoate badge-ul din portofel și încearcă să deschidă ușa de la apartament cu el. „Of, ce fraier sunt!”. Este obosit, a avut o zi grea. Așa că merită o bere, păcat că nu are niciuna în frigider. „Lasă că și apa e bună!”. Ar mânca o pizza, dar îi este lene să-și facă sau să dea comandă.

Mai caută prin rucsac, poate găsește ceva. Bingo, a dat de o pungă, care din păcate este goală. Ia punga și o pune în punga cu pungi din bucătărie.

Cu ultimele puteri, maimuțica Dan se așază pe canapea, își desface o banană și se uită la Capatos.

Acest articol este un pamflet.
Orice asemănare cu realitatea nu este deloc întâmplătoare.

Citește mai departe

Tamburina lui Chris Rock

Nu, nu, Chris Rock nu s-a apucat de muzică. „Tamborine” este numele celui mai recent special al său (lansat pe 14 februarie, unde altundeva dacă nu pe Netflix), după o pauză de 10 ani, în care a avut timp să scrie glume noi, să își înșele soția cu alte 3 femei și, în final, să divorțeze.

Citește mai departe

Ultimul la Taco Bell stinge lumina

Da, eu, salut! Iată că planetele s-au aliniat și am ajuns în sfârșit la Taco Bell. După lupte seculare și câteva „eu nu stau la coada aia”, am reușit să degust din savoarea Mexicului din Băneasa.

Te așezi frumos la coadă (numai dacă se prezintă în condiții decente, da?), ajungi la casă, comanzi, apoi ți se dă un ceva care seamănă cu un disc de frisbee pe care e un număr. Bănuiesc că e numărul de ordine. Sau o bombă care urmează să se detoneze dacă nu tai firul roșu. Sau firul albastru. Sau firul negru. Aștepți să vibreze discul (asta dacă nu sari în aer), te duci să-ți iei mâncarea, cauți o masă și te înfrupți fără nicio jenă din delicatesele mexicane.

Noi (pentru că eram două persoane) ne-am luat un meniu crunchwrap supreme și un soft taco, ambele ușor picante. Ne-am gândit că mai vrem să ne păstrăm gurile, nu știi când ai nevoie de ele.

Nu-s fană nachos, nu-mi plac, nope. Și ce face țăranul de Chitila mutat în Bucureștii Noi (adică eu) când dă de Taco Bell? Își ia cartofi prăjiți ca-n Mexic, nu nachos. I regret nothing!

Cartofii – buni.
Taco – bun. Puiul mexican (pe care mai întâi l-am căutat pe Google pentru că nu știam ce-i ăla) s-a dus aproape de inimioară.
Crunchwrap – meh. Carne tocată de vită și smântână… hei, ardei umpluți!

Am fost, am mâncat, acum pot să trăiesc liniștită.

Citește mai departe